1.
A XI-a porunca 
(Poezie/Ion Minulescu)
Ascultă, priveşte şi taci!... Ascultă, să-nveţi să vorbeşti, Priveşte, să-nveţi să clădeşti. Şi taci, să-nţelegi ce să faci... Ascultă, priveşte şi taci! Când simţi că păcatul te paşte Şi glasul Sirenei te fură, Tu pune-ţi lacăt la gură Şi-mploră doar sfintele moaşte - Când simţi că păcatul te paşte!... Când simţi că duşmanul te-nvinge, Smulgându-ţi din suflet credinţa, Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa Şi candela minţii nu-ţi stinge - Când simţi c...
|
2.
Amiaza rurala
(Poezie/Ion Minulescu)
E cald Şi lacul pare o hartă de noroi... E harta unei ţări după război, În care - dezgustat de-atâta murdărie - S-a sinucis şi ultimul broscoi, Un biet şcolar cu nota 3 la geografie... Pe malul lacului, Un bou, O vacă, Un viţel Şi-un taur Recită Testamentul nou Şi poezia veche, din clasele primare: "Viitor de aur Ţara noastră are!..." Iar pe şoseaua comunală, Cârciumarul, Învăţătorul, Popa Şi notarul - Cei mai de seamă gospodari din sat - Se ceartă pe un scaun vacant de deputat.
|
3.
Acuarela
(Poezie/Ion Minulescu)
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Orăşenii, pe trotuare, Merg ţinându-se de mână, Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, De sub vechile umbrele, ce suspină Şi se-ndoaie, Umede de-atâta ploaie, Orăşenii pe trotuare Par păpuşi automate, date jos din galantare. În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână Nu răsună pe trotuare Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână, Numărând În gând Cadenţa picăturilor de ploaie, Ce coboară din umbrele, ...
|
4.
Alea jacta est
(Poezie/Ion Minulescu)
Am plecat... Necunoscutul mi-a zis: "Vino, te aştept". Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare Şi-am păşit cu majestatea ultimului înţelept Pragul vechilor legende Mâzgălite la-ntâmplare Pe un colţ de pergament!... Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porţi, Şi-astăzi rătăcesc în golul dintre soare şi pământ... Şi ce-ncet mă duce vântul - Parcă-ar duce la mormânt Cel din urmă mort al lumii, Cel mai singur dintre morţi. Mă-nfăşor în atmosfera cimitirelor din haos... Câte sunt?... Nu le ştiu decât noctambulii Ş...
|
5.
Aterizarea
(Poezie/Nichita Stanescu)
A venit un înger greoi ca un balaur, Mă izbea în sânge, în inimă şi în cuvinte Dădea din aripi atât de tare că mă umpluse de vânătăi şi de morminte M-a izbit cu aripa, m-a izbit cu aripa, mamă Totul devenise lapte, sânul tău mamă, când pana lui, din aripa lui, a scos ochiul meu, din orbita mea Ah, cât de zbătător era şi cât fără de ochi sunt!
|
6.
Autoportret
(Poezie/Nichita Stanescu)
Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte.
|
7.
Ai vazut vreodata..
(Poezie/Nichita Stanescu)
Ai văzut vreodată vreo pasăre s-o usture aerul pe care-l zboară? Crezi tu, iubito, că peştele se zgârie de apa lui sărată? Putem noi doi să credem oare mirosului că nu se simte bine în nări? Poţi tu, obositor să crezi că fără mine ai naşte un răsărit de stea? Haide, ne face pe piele băşici behăitul caprelor pe care le mulgem. Vrei tu să rămânem flămânzi? Spune da, şi rămânem.
|
8.
Alte chei
(Poezie/Nichita Stanescu)
Rămâne feşnic nedeschisă poarta aerului... Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea, noi încercăm s-o deschidem cu păsările noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui. Dar rămâne închisă poarta aerului. Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei, nu-i aşa? rămâne veşnic închisă poarta aerului... Mă sufoc, iubito mă sufoc de aceast crivăţ violent de acest simun care plânge.
|
9.
Alfa
(Poezie/Nichita Stanescu)
Mai departe, mai aproape de centrul spaţiului, inima mea se consumă. Capul meu, ca o flacără de lumânare, mereu îşi perde ochii fierbinţi arzând mâinile tale nevăzute. El îşi hrăneşte lumina din seninul trunchi pe pământ şi pe mare. Minunată pradă şi sprijin al foamei- pământul - Minunat prilej de sete - marea. Flacără înceată, pierzându-şi ochii mereu fierbinţi,- arzându-ţi mâinile.
|
10.
Arbor invers
(Poezie/Nichita Stanescu)
Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt, cu tălpile late ca frunza platanului, aproape plutind, abia atingând anotimpurile anului. Cu mâinile crestate ca frunza de stejar, cu trunchiul cu scorbură-adâncă în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar spre-un cer de pământ vrând s-ajungă. Mereu cu creirul gol, cu ideile răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi, dus în nori, în scâteile celor neluminaţi. Văzut ca în apă, mereu, şi foşnind de un vânt de pământ, cu rădăcinile înfipte în curcubeu şi-n culori ce nu sunt. Arbor invers am r...
|
|
